Jucătorul de Călăraşi - între mit şi realitate

Material trimis de d-l Adrian Nistor

Fără îndoială că, datorită calităţilor sale, Jucătorul de Călăraşi poate fi considerat o emblemă a columbofiliei româneşti, pentru că, pe lângă însuşirile sale estetice deosebite, ceea ce-l recomandă şi pentru creşterea în scopuri exclusiv ornamentale, acesta are şi calităţi sportive deosebite, oferind amatorilor adevărate spectacole cu zborul şi, mai ales, jocul său. Alegerea direcţiei sau scopului pentru care a fost şi este crescut Jucătorul de Călăraşi este o opţiune personală a fiecăruia dintre crescători, numai că niciodată un astfel de porumbel crescut exclusiv închis în volieră nu va oferi satisfacţiile pe care le poate oferi zborul şi jocul, deosebit de spectaculos şi destul de rar întâlnit la alte rase de jucători, respectiv unul rapid şi în şnururi foarte lungi, întâlnit la un jucător de Călăraşi.

Acum, ca să înţelegem mai bine ceea ce este Jucătorul de Călăraşi e necesar, ca în cazul oricărei alte rase, şi în măsura în care este posibil pe baza datelor pe care le avem la dispoziţie, să explicăm originea acestei rase. Iar din punctul ăsta de vedere, din fericire, spre deosebire de alte rase unde datele privind originea lipsesc cu desăvârşire, în cazul călărăşenilor există suficiente date, consemnate în literatura columbofilă care oferă o bază privind explicarea provenienţei şi evoluţiei rasei, aceste date alături de informaţiile din zilele noastre menţionate pe diverse surse conducând la înţelegerea mai exactă a originii cât şi a etapelor pe care le-a parcurs această rasă. Astfel, potrivit celor consemnate de reputatul biolog Ştefan Peterfi în lucrarea sa "Cresterea porumbeilor", editată prima oară în anul 1963, jucătorii de Călăraşi îşi au originea în porumbei crescuţi de turci la Constantinopole, de unde au fost aduşi în vremea Imperiului Otoman, pe teritoriul actual al Bulgariei, în cetăţile de la Dunăre, respectiv la Vidin, varietatea de culoare roşie şi la Şistov, varietăţile de culoare galbenă. Ulterior, aceşti porumbei s-au răspândit în toată zona de la sud de Dunăre, ajungând şi la Silistra, de unde, se afirmă că prin deceniul al doilea al secolului trecut au ajuns la Călăraşi, iar faptul că, iniţial, în porumbeii ajunsi la Călăraşi, au predominat cei din varietăţile galbene, rasa s-a mai numit si "rasa de Şistov". Este interesant şi important totodată de subliniat faptul că porumbei de genul celor aduşi iniţial la Călăraşi se cresc şi astăzi în nordul Bulgariei, sub titulatura de "beloslatinski golubi" sau "dvukaciuli golubi". Deasemenea, vecinii noştrii de la sud mai deţin şi o varietate locală denumită "Dobriciki premetaci", adică "jucatorul de Dobrici" care este aproape identic cu "beloslatinski", doar că are ciocul mai scurt şi este întâlnit frecvent şi cu un singur moţ, respectiv doar cu freza din ceafă şi fără rozeta frontală.

Beloslatinski alb şi bălţat.

Beloslatinski galben şi negru, şi jucătorul de Dobrici

Beloslatinski roşii şi o pereche de bimoţaţi galbeni de Silistra

Bimoţaţi bulgăreşti, sursa www.pigeons-bg.com

Datorită calităţilor deosebite ale acestor porumbei, aceştia s-au răspândit rapid nu doar în zona Călăraşiului ci în toată zona Munteniei, astfel că, în pofida problemelor cauzate de cel de-al doilea război mondial, precum şi a perioadei grele din anii de după război, în anii ”50, jucătorii de Călăraşi erau o rasă destul de răspândită în rândul crescătorilor.

Începând cu anii ’60, rasa cunoaşte o nouă etapă în evoluţia sa, la Călăraşi şi nu numai, anumiţi crescători încercând diverse combinaţii între aceşti porumbei şi alte rase, între care cele mai importante sunt cu jucătorii scurţi de Brăila (mocşi) şi, cu o altă rasă mai puţin cunoscută, respectiv jucătorul de Giurgiu. Ceea ce e important de subliniat este că amândouă aceste rase folosite la încrucişări cu porumbeii de la Călăraşi sunt rase cu cioc scurt (cazul brăilenilor) sau foarte scurt (cazul jucătorului de Giurgiu), amănunt important de reţinut pentru explicarea unor direcţii spre care s-a îndreptat, într-o oarecare măsură, selecţia călărăşenilor. Mai trebuie menţionată, de asemenea, încrucişarea bimoţaţilor de la Călăraşi cu rasa craiovenilor, având ca rezultat o rasă nouă - Jucătorul de Alexandria, o varietate locală a călărăşenilor, de care se deosebesc prin ţinută, intensitatea culorilor şi aptitudinile de joc. Iar dacă în cazul acestei din urmă combinaţii rezultatul a fost o "rasă" nouă, cu caracteristici oarecum distincte, deşi păstrează predominant însuşirile bimoţatului de la Călăraşi, în celelalte cazuri, deşi au rezultat exemplare diferite faţă de tipologia iniţială, acestea au continuat a fi selecţionate şi crescute tot sub titulatura de "jucător de Călăraşi", deşi, în mod evident, unele exemplare prezentau caracteristici diferite, dintre care cele mai evidente erau dimensiunea ciocului şi forma moţului frontal. Deşi în literatura columbofilă se vorbeste de două varietăţi ale jucătorului de Călăraşi, respectiv una pentru zbor, cu moţul frontal în formă de mugure şi freza din ceafă mai puţin dezvoltată, şi una crescută în voliere, cu caractere mai pronunţate, cu o freză mare pe ceafă şi o rozetă frumoasă care acoperea aproape în întregime ciocul, în realitate diferenţierile au fost dictate de gradul de infuzie al călărăşenilor cu alte rase, îndeosebi cu jucătorii mocşi de Brăila. Din păcate, ceea ce o infuzie ar fi putut aduce beneficii rasei s-a transformat în timp într-un mare deserviciu, o parte însemnată din porumbeii aparţinând rasei devenind porumbei cu cioc scurt sau foarte scurt, ceea ce, alături de cresterea predominantă în voliere pe criterii pur ornamentale, a condus la degenerarea continuă a rasei, astăzi fiind destul de puţine exemplare care mai pot prezenta trăsăturile care i-au făcut atât de apreciaţi nu cu multă vreme în urmă, pentru că exemplarele care ajung astăzi prin expoziţii mai au puţine în comun cu ceea ce a fost rasa asta până acum 20-30 de ani. Sigur că la asta a contribuit şi paradoxul prevăzut în standard vizavi de forma moţului frontal în sensul că altă formă decât rozetă a acestuia reprezintă o greşeală gravă, ceea ce, plecând de la ideea că exemplarele care zburau bine nu aveau si moţuri frumoase, a însemnat selecţia doar pe principiul aspectului exterior, eliminând în mod automat exemplarele care zburau cu joc. Deşi, ca să respectăm adevărul, trebuie să spunem că şi porumbeii "neinfuzaţi", adică aceia aduşi iniţial la Călăraşi, care prezentau calităţi exceptionale de zbor si joc, infuziile practicate cu sârg, începând cu anii ’60 neducând decât la selectarea unor porumbei cu ciocul tot mai scurt si o talie ceva mai mică, dar care, şi-au pierdut treptat abilitatea de a zbura, devenind o rasă strict ornamentală.

Porumbeii d-lui Adrian Nistor - Jucători de Călăraşi

Din punct de vedere al încadrării dictate de standarde, jucătorii de Călăraşi fac parte din grupa porumbeilor de zbor şi joc, cu cioc mijlociu si coada lată, doar că una spune standardul şi altceva se vede prin expoziţii, asta dacă facem referire doar la aspectul porumbeilor fiindcă în privinţa aptitudinilor de zbor sau joc acestea sunt inexistente la exemplarele aduse pe la diverse evenimente expoziţionale. Şi e trist să constatăm că una din rasele cu cel mai de apreciat joc dintre cele crescute la noi a fost transformată, de dragul unei relative frumuseţi, într-o rasă aproape debilă, care nu se mai poate reproduce decât cu ajutorul doicilor si care a devenit imposibil de crescut şi pentru aptitudini sportive. Însă, din fericire, rasa asta ar mai putea avea şanse de revigorare, pentru că mai există încă destule exemplare care mai păstrează calităţile iniţiale ale rasei, atât morfologic cât şi ca aptitudini de joc, singura condiţie fiind doar ca pasionaţii rasei să înţeleagă că alergarea cu orice preţ după calităţile estetice şi sechestrarea permanentă în voliere a acestor porumbei nu pot însemna, pe termen lung, decât distrugerea rasei. Nu cu multă vreme în urmă, aceşti porumbei puteau oferi un spectacol extraordinar cu zborul şi jocul lor deosebit de spectaculos, călărăşenii zburând de obicei în stoluri dar putând fi întâlniţi destul de des şi zburători solişti, cu deosebire, ca o curiozitate, din rândul exemplarelor de culoare galbenă. În general, jucătorii de Călăraşi zburau pe durate de până la o oră, cu joc frecvent şi în general în şnururi lungi, nu puţine fiind situaţiile în care se întâlneau exemplare căzătoare. Ca particularitate, trebuie amintit că exemplarele cu zbor solist puteau depăşi ca durată pragul de o oră precum şi faptul că astfel de exemplare prezentau un joc lung, cu şnururi pe zeci de metri dar fără cadere. În legătură cu jocul de cădere trebuie spus că şi în ceea ce-i priveşte pe jucătorii de Călăraşi, ca şi în cazul altor rase cu joc lung, evitarea accidentelor cu efecte nefaste ţine şi de priceperea crescătorului, ştiut fiind că există anumite perioade în care exemplarele, pe fondul unei stări euforice, accentuează intensitatea jocului (de exemplu, perioada alergatului la cuib sau primele zile după eclozarea puilor).

Sub aspectul caracterelor specifice, jucătorii de Călăraşi sunt porumbei de talie mijlocie, cu temperament vioi şi o ţinută deosebit de elegantă, cu capul rotunjit şi uşor alungit spre partea anterioară, de mărime mică dar mare în aparenţă datorită frezei dezvoltate din zona cefei şi a rozetei mari şi în formă regulată, de deasupra ciocului, cioc care depăşeşte cu 1-3 mm marginile rozetei frontale. În privinţa "accesoriilor" decorative din zona capului trebuie menţionat că au fost destul de multe exemplare rezultate din încrucişări cu exemplare din rase cu un singur moţ şi care prezentau doar moţul din ceafă (freza) şi fără rozeta de deasupra ciocului, restul caracterelor fiind identice cu ale bimoţaţilor. Ochii călărăşenilor trebuie să fie albi curaţi, fără irizaţii roşii, cu geana fină, albă sau albă-gălbuie şi întotdeauna dublă iar ca specific este culoarea neagră a ochilor la exemplarele albe. Ciocul jucătorilor de Călăraşi, cel care a generat atâtea discuţii în contradictoriu, trebuie să fie de mărime mijlocie sau, în cel mai rău caz, mijlociu spre scurt, însă sub nici o formă nu trebuie să fie prea scurt. Este gros şi are culoarea albă la toate varietăţile de culoare, deşi se pot întâlni şi exemplare cu cioc uşor cănit la varietăţile de culoare neagră, la vineţi şi foarte rar la roşii dar niciodată la galbeni sau albi. Sub aspectul formei, gâtul este mijlociu, gros şi cu ţinuta verticală în timp ce bărbia este accentuat scobită, aceasta, alături de forma pieptului largă, uşor ridicată şi bombată, dând una din notele distincte ale călărăşenilor faţă de alte rase de bimoţaţi. Ţinuta este uşor descendentă spre partea posterioară, cu aripile lungi, lipite de corp şi trenate (trena este mai accentuată în cazul masculilor), coada este lungă şi lată (14-16 rectrice) şi fără glanda uropigiană iar picioarele sunt puternice si întotdeauna neîncălţate, în timp ce penajul este neted, des, fin, cu luciu specific şi purtat strâns lipit de corp.

Din punctul de vedere al varietăţilor de culoare şi al desenului penajului trebuie spus că jucătorii de Călăraşi se întâlnesc într-o paletă largă de culori, cea mai răspândită şi, în mod sigur şi cea mai apreciată fiind cea galbenă, în mai multe nuanţe (galben mai închis sau mai deschis, auriu precum şi limoniu), apoi roşii în două nuanţe (roşu aprins spre vişiniu, varianta mai apreciată, şi rosu mai deschis, spre cărămiziu), negrii, vineţi, castanii (sau pământii), bragagii şi albi (bălani).

Ca desen, întâlnim doar varietatea de unicolori, cu excepţia galbenilor şi a roşiilor unde se pot întâlni exemplare leftate sau sfârcolate, precum şi cu pete albe pe capace(stropiţi). O caracteristică a rasei este prezenţa la un număr foarte mare de exemplare galbene şi roşii a unei zone cu pene albe pe crupion, numită "şa".

Porumbeii d-lui Adrian Nistor - Jucători de Călăraşi

Aprecierea şi diferenţierea jucătorilor de Călăraşi faţă de alte rase de porumbei moţaţi sau bimoţaţi trebuie să plece de la trăsăturile specifice, respectiv ţinuta, forma frezei şi a moţului frontal, desenul şi calitatea penajului, etc. Există rase de porumbei, atât în ţară cât şi dincolo de graniţele ei, care se aseamănă întrucâtva cu jucătorii de Călăraşi şi aici trebuie amintiţi jucătorii bimoţaţi bulgăreşti, jucătorii bimoţaţi basarabeni, jucătorii bimoţaţi de Bălţi, jucătorii bimoţaţi ardeleni, jucătorii de Botoşani sau jucătorii de Iaşi. Prima comparaţie care e necesar a fi făcută este aceea cu porumbeii bimoţaţi bulgăreşti actuali fiindcă este clar că au origine comună. Din punctul ăsta de vedere trebuie spus că la vecinii noştrii selecţia făcută în timp a modificat destul de puţin din caracterele exterioare, doar penajul pare ceva mai înfoiat decât la călărăşeni, în schimb e greu de spus cum se prezintă porumbeii lor la capitolul zbor în momentul de faţă; de asemenea, bulgarii au selecţionat şi exemplare bălţate din porumbeii lor şi în plus mai au şi varietatea de jucători bimoţaţi albaştri de Ruse sau "Mavii" în denumirea originală, porumbei cu bărbia şi primele 2-3 remige de culoare albă.

Porumbeii crescuţi în Basarabia, asemănători cu ai noştri, includ 3 rase: jucătorul bimoţat basarabean, jucătorul bimoţat de Bălţi şi jucătorul bimoţat de Chişinău. Între aceştia, primele două rase sunt asemănătoare între ele, doar că rasa de Bălţi este încălţată, în rest sunt porumbei de talie ceva mai mică decât călărăşenii, cu cioc mai scurt, cu trena ceva mai puţin accentuată şi moţurile din ceafă ceva mai mici. Bimoţaţii de Chişinău sunt de talie ceva mai mare, asemănători cu jucătorii de Călăraşi, dar se întâlnesc pe lângă variantele unicolore şi varietăţi căpăcite.

De la noi, bimoţaţii de Botoşani şi cei de Iaşi se deosebesc de călărăşeni, în primul rând printr-o talie ceva mai mare, prin desenul specific, prin încălţătură (cazul botoşănenilor), iar în cazul exemplarelor bimoţate de Iaşi unicolore, prin ţinuta diferită de cea a jucătorilor de Călăraşi. În ceea ce priveşte jucătorii bimoţaţi de Ardeal, cei cu care, cel mai adesea se confundă călărăşenii, trebuie spus că iniţial, cele două rase se diferenţiau net între ele; faptul că ulterior ardelenii au căpătat şi ei o rozetă frumoasă frontală şi chiar trenă la o bună parte din exemplare, a condus la confuzia pe care unii o fac între cele două rase, doar că, şi la momentul actual, cele două rase diferă încă foarte mult. Iar prima diferenţiere e cea de ţinută, ardelenii având una ceva mai ridicată, cu pieptul săltat spre partea superioară, în schimb călărăşenii au ţinuta ceva mai joasă, cu pieptul bombat şi cu o scobitură adîncă în zona gâtului, de sub bărbie. Apoi, există diferenţe majore în privinţa frezei, mai mare şi pornită mult mai de jos în cazul călărăşenilor, precum şi în ceea ce priveşte numărul rectricelor, ardelenii având doar 12 în timp ce ceilalţi au 14-16. Diferenţe mai sunt şi în ceea ce priveşte desenul penajului, ardelenii întâlnindu-se frecvent în variante pestriţe şi bobate, ca şi în privinţa culorii ochilor, la ardeleni inclusiv exemplarele albe având ochii albi, precum şi genele uşor rozalii. Se mai vorbeşte chiar şi de diferenţe de luciu al penajului însă acestea sunt mai puţin evidente la momentul actual. Însă confuziile nu sunt generate numai de percepţiile crescătorilor ci şi de ceea ce standardele celor două rase prevăd; astfel, ardelenii sunt încadraţi în grupa porumbeilor cu cioc scurt şi coada îngustă, dimensiunea acceptată a ciocului fiind de 13-14 mm, în timp ce jucătorii de Călăraşi, care sunt încadraţi la categoria porumbeilor cu cioc mijlociu şi coada lată, au dimensiuni ale ciocului acceptate de până la 11-12 mm. Ori, în aceste condiţii e lesne de înţeles deruta care apare la cei mai puţin avizaţi.

Porumbeii d-lui Adrian Nistor - Jucători de Călăraşi

Dincolo însă de toate inadvertenţele, scăpările, confuziile şi interpretările pe care atât descrierile oficiale cât şi părerile crescătorilor le generează, rămâne realitatea destul de neplăcut de constatat că dintr-un porumbel cu extraordinare însuşiri pentru creşterea în scop sportiv şi de agrement, jucătorul de Călăraşi, tinde să devină şi chiar a devenit într-o bună măsură un porumbel strict ornamental, fără nici un fel de veleităţi de zburător şi jucător. Şi-ar fi de datoria tuturor celor ce îndrăgesc această rasă şi pentru ca aptitudinile de buni zburători şi jucători ale acestor porumbei să nu dispară definitiv, să inţeleagă că e uşor să distrugi nişte bune însuşiri de zbor şi infinit mai greu să le recuperezi; în caz contrar apelativul de "jucător" din denumirea rasei nemaiavând nici un fel de acoperire, porumbeii putându-se denumi mai simplu, doar "bimoţaţi" de Călăraşi.

Când vorbim de rase vechi care reprezentau o adevărată bogăţie faunistică a acestor locuri, iar călărăşenii sunt doar una din aceste rase aflate într-un mare impas, nu trebuie să devenim patetici, alimentand de fiecare dată ideea unui om de cultură care spunea că la noi e predominantă "cultura de parastas", adică e neapărată nevoie ca să fie cineva sau ceva care să se piardă pentru a căpăta valoare şi recunoastere. Mai degrabă trebuie să fim realişti, cu un dram de minte şi mai putine orgolii, şi poate că în felul ăsta rasa jucătorului de Călăraşi, ca şi altele crescute la noi, să mai aibă cu adevărat o şansă în a se perpetua cu nişte calităţi extraordinare. Altfel, generaţiile viitoare vor avea parte doar de poveşti legate de porumbeii aceştia.

Autor, Adrian Nistor.